BASED ON FRANZ KAFKA,
SCRIPT BY MIHAELA PANAINTE AND DANIEL ILEA
TRANSLATED TO ROMANIAN BY GELLU NAUM
DIRECTOR: MIHAELA PANAINTE
SET AND COSTUMES DESIGN: HELMUT STÜRMER
MUSIC: ȘERBAN URSACHI
CHOREOGRAPHER: ENIKŐ GYÖRGYJAKAB
LIGHTING DESIGNER: JENEL MOLDOVAN
STAGE MANAGER: DORU BODREA
LIGHTING TECHNICIANS: MĂDĂLINA MÂNZAT, ALEXANDRU CORPODEAN, IONUȚ MAIER
SOUND TECHNICIAN: VASILE CRĂCIUN
SUFLEOR: ANA MARIA MOLDOVAN
WITH:
K: IONUȚ CARAS
PAINTER TITORELLI, THE FLOGGER, SERGEANT OF THE COURT: CRISTIAN GROSU
LENI, GIRL 1, KAMINER: PATRICIA BRAD
LAWYER HULD, PAZNICUL WILLEM, AGENT 1: MATEI ROTARU
BLOCK, THE PRIEST: ADRIAN CUCU
MISS BÜRSTNER, GIRL 3, ROBENSTEINER: ANCA HANU
THE UNCLE, DOORKEEPER FRANZ, AGENT 2: RADU LĂRGEANU
LAUNDRYWOMAN, GIRL 2, KULLICH: ANGELICA NICOARĂ
MRS. GRUBACH, A PERSON FROM THE CROWD: ELENA IVANCA
STUDENT BERTHOLD, AN ACCUSED: CRISTIAN RIGMAN
INSPECTOR, OFFICE DIRECTOR OF THE COURT: MIHAI-FLORIAN NIȚU
PRODUCED BY THE NATIONAL THEATRE OF CLUJ – NAPOCA, 2017
Kafka’s THE TRIAL resembles a dream. Despite the gloomy image we tend to associate him with, Kafka was a dreamer, and his works encompass the same dream substance, from their structure to the strangeness of the images, sounds, ideas and emotions they instill. His writings imitates to the point of ridicule the irrational and scary madness of the moving universe of the night that we call dream. The author deals with the existential theme of the Being whose boundless vanity brought alienation from itself, whose own superiority complex brought self-sabotage, who fell victim to an identity and spiritual crisis. In the times we live in, man lost the conscience of his connection with the Universe, being absorbed until forgetfulness by his own person. A person from whom the weight of an exacerbated ego eventually leaves only fragments of a false identity, founded on illusion.
The first level of the existential theme illustrates, in Josef K.’s case, a rigid behavior and secret carnal pleasures he elicits from pain, thus trying to repress his anger, hate, shame, fear… and so much more! The absurd and nightmarish system of Justice amplifies these paradoxal pleasures, providing a fertile and generous background for him to exeprience them intensely. The same system is, however, simultaneously a mechanism able to arouse his vanity. The illusion of a fleeting state of legitimacy as a moral and irreproacchable human being is thus expertly fabricated…
K. will be drawn into the labyrinth of this hallucinatory machine against which, paradoxically, he won’t fight, but rather get to enjoy its mechanisms and hidden pathways. Actually, there is nothing surprising here, because only as such is he able to propel his most bizzare fantasies… His ego develops an actual cult for desire, conflictingly strenghtened by guilt, self-blame, fear and shame. Therefore, he no longer lives the world’s existence, but his own opinion about it.
The second level of the existential theme debates another pair of terms: to have and to be, a conflict which K. perceives as a blurring of his authentic existence in favor of an illusory accumulation of justifications. The irrepresible need to leave in search of to be is stringently necessary to him, but remains unachievable, because our character continuously unravels himself his own existence. He choses to let himself blocked by questions, he himself amputates his principle of being in the world. A being which, anyway, needs no justifications, as K. seems to believe… K.’s painful incapacity to fulfill his visceral desires and his amnesia about personal meaning point out to a larval identity that Kafka only indicates, but refrains from interpreting it for us.
By burning all bridges to the World, K. is the only one to blame for having being exiled from his own life. An instant and painful consequence of this absence is undoubtedly loneliness. But K.’s loneliness is just an iteration in the void of his incapacity to truly exist and, at the same time, a refuge from the fright caused by the very nature of life. He lives an unauthentic, sterile, parasite’s life. Eventually, K. could be defined shortly as an individual unable to justify his own existence to himself or to the others.
All the other characters are tiny wheels of Justice’s impenetrable mechanism, emphasizing the will of power, the force of sexuality and the stages of becoming.
Kafka’s THE TRIAL never names or clearly indicates it, the Shame. It is already imposed. Even so – Kafka seems to tell us through his avatar K. – to declare your innocence is an even bigger perversion than to assume an already imposed guilt.
Beyond all these, there still remains the choice: „like a dog” or like a Man?
Mihaela Panainte
PROCESUL
DUPĂ FRANZ KAFKA,
DRAMATIZARE DE MIHAELA PANAINTE ȘI DANIEL ILEA
TRADUCERE DE GELLU NAUM
REGIA: MIHAELA PANAINTE
SCENOGRAFIA: HELMUT STÜRMER
MUZICA: ȘERBAN URSACHI
COREGRAFIA: ENIKŐ GYÖRGYJAKAB
MAESTRU DE LUMINI: JENEL MOLDOVAN
REGIA TEHNICĂ: DORU BODREA
LIGHTS TECHNICIANS: MĂDĂLINA MÂNZAT, ALEXANDRU CORPODEAN, IONUȚ MAIER
SONORIZARE: VASILE CRĂCIUN
SUFLEOR: ANA MARIA MOLDOVAN
CU:
K: IONUȚ CARAS
PICTORUL TITORELLI, BICIUITORUL, APRODUL CURȚII: CRISTIAN GROSU
LENI, FETIȚA 1, KAMINER: PATRICIA BRAD
AVOCATUL HULD, PAZNICUL WILLEM, AGENT 1: MATEI ROTARU
BLOCK, PREOTUL: ADRIAN CUCU
DOMNIȘOARA BÜRSTNER, FEȚITA 3, ROBENSTEINER: ANCA HANU
UNCHIUL, PAZNICUL FRANZ, AGENT 2: RADU LĂRGEANU
SPĂLĂTOREASA, FETIȚA 2, KULLICH: ANGELICA NICOARĂ
DOAMNA GRUBACH, O PERSOANĂ DIN MULȚIME: ELENA IVANCA
STUDENTUL BERTHOLD, UN ACUZAT: CRISTIAN RIGMAN
INSPECTORUL, ȘEFUL DE BIROU: MIHAI-FLORIAN NIȚU
PRODUS DE TEATRUL NAȚIONAL CLUJ-NAPOCA, 2017
PROCESUL lui Kafka este asemenea unui vis. În ciuda imaginii sumbre cu care tindem să îl asociem, Kafka a fost un visător, iar operele lui poartă în sine aceeaşi substanţă a visului, de la structură până la stranietatea imaginilor, sunetelor, ideilor şi emoţiilor pe care le vehiculează. Scrierile sale imită până la ridicol nebunia irațională și înspăimântătoare a acestui univers nocturn în mişcare pe care îl numim vis.
Tema existențială propusă de autor este cea a Fiinţei care s-a pierdut pe sine din cauza orgoliului nemărginit, sabotate de complexul propriei superiorităţi, victimă a unei crize identitare şi spirituale. În timpul în care trăim, omul a pierdut conștiinţa legăturii sale cu Universul, hipnotizat fiind de propria-i persoană. O persoană din care, până la urmă, sub greutatea unui ego exacerbat, nu mai rămân decât resturile unei identităţi false, fondate pe iluzie.
Primul plan al temei existenţiale ilustrează, în cazul lui Josef K., un comportament rigid şi plăceri carnale secrete pe care le smulge din durere, încercând astfel să-şi reprime furia, ura, vinovăţia, mândria, frica… Şi câte şi mai câte! Sistemul absurd şi coşmaresc al Justiţiei îi amplifică aceste paradoxale plăceri, livrându-i un teren fertil şi generos pentru trăirea lor intensă. Acelaşi sistem este însă, în mod simultan, şi o maşinărie care îi stimulează orgoliul. Astfel, iluzia unei efemere legitimităţi a sa ca fiinţă morală şi ireproşabilă este perfect fabricată…
K. va fi împins în labirintul acestei maşini halucinante împotriva căreia, paradoxal, nu se va răzvrăti, ci va ajunge să-i savureze mecanismele şi culisele. Nimic surprinzător aici, căci numai prin intermediul lor îşi poate el propulsa cele mai bizare fantezii… Ego-ul său dezvoltă astfel un cult al dorinţei, întărit în mod contradictoriu de vinovăţie, autocondamnare, frică şi ruşine. Prin urmare, el nu trăieşte existenţa lumii, ci doar părerea lui despre ea.
Al doilea plan al temei existenţiale pune în discuţie alt cuplu de termeni: a avea şi a fi, conflict care, pentru K., se traduce prin estomparea existenţei sale autentice în favoarea acumulării iluzorii de justificări. Nevoia irezistibilă de a pleca în căutarea lui a fi îi este imperios necesară, dar rămâne irealizabilă, căci personajul nostru îşi fragmentează singur şi la nesfârşit existenţa. El este cel care alege să se lase blocat de întrebări, el este cel care îşi amputează singur principiul fiinţării în lume. Fiinţare care, de altfel, nu cere niciodată justificări, aşa cum K. pare să creadă… Suferinţa nesatisfacerii dorinţelor viscerale şi amnezia lui K. privind propriul sens lasă să se întrevadă o identitate larvară pe care Kafka doar o arată, fără să o interpreteze pentru noi.
Prin ruperea oricărei legături cu Lumea, K. este singurul responsabil de exilarea din propria viaţă. O consecinţă imediată şi dureroasă a acestei absenţe este, neîndoielnic, însingurarea. Dar singurătatea lui K. nu este decât o reproducere în vid a neputinţei de a exista cu adevărat şi, în acelaşi timp, un refugiu faţă de spaima pe care viaţa, prin natura sa, o provoacă. Existenţa lui e una parazitară, neautentică şi sterilă. Până la urmă, K. este cel care ar putea fi definit, pe scurt, ca un individ ce nu-şi poate justifica sieși sau în faţa altora propria existenţă.
Toate celelalte personaje nu sunt decât rotițe ale acestui angrenaj impenetrabil al Justiţiei, reliefând astfel propensiunea către putere, forţa sexualităţii şi etapele devenirii.
Ea, Vina, nu e niciodată numită şi clar indicată în PROCESUL kafkian. Ea este doar impusă. Şi totuşi – pare să ne spună Kafka prin avatarul său K. – a susține că eşti nevinovat este o perversiune mai mare decât acceptarea unei vini impuse.
Şi dincolo de toate acestea, o alegere: „ca un câine” sau ca un Om?
Mihaela Panainte
